Ziua mea de nastere

       Fiecare septembrie vine împreună cu ziua mea de nastere. Au urmat în fiecare an petreceri. Mai mici sau mai mari. Petreceri reușite sau mai puțin reușite. Au fost oameni dragi alături de mine. Oameni care-mi umple sufletul de viață. Oameni care au încercat, an de an, să-mi umple golurile din suflet. Să acopere lipsurile de afecțiune… n-au reușit.. nu întotdeauna. Pentru ca unele goluri, deși ne amăgim, nu pot fi niciodată umplute. Ramîn, pentru totdeauna.

    La fiecare început de septembrie speram… speram că urmează o zi de naștere sărbătorită cu o petrecere. An dupa an, dezamăgită, cu sufletul tot mai trist. Aniversarea de 18 ani a însemnat o prăjitură cu colegii de clasă. Și o după amiază închisă in cameră, cu manualele în față, cu lacrimi în ochi și cu sufletul departe. Mult dincolo de orizontul pe care-l vedeam zi de zi de la fereastra camerei mici. Camera din care visam să evadez, pentru a nu mă întoarce niciodată. Și-am evadat! Și uite-mă sunt aici, la facultate.

     A trecut un an de atunci. 2011. Un alt septembrie. O altă zi de naștere. Peste două zile. Un an în care nu-mi doresc petreceri, nici muzică, nici voie bună. Un an în care am o singură dorință. Să-mi simt sufletul împăcat, plin de pace. Și-aș vrea să am curaj să-mi petrec această zi singură… doar eu, departe de toți, de toate. Să nu trebuiască să fac altceva decît ceea ce simt. Să nu trebuiască să râd când îmi vine să plîng.