În parc regretele plîng iar

       „A venit toamna, acoperămi inima cu ceva, cu umbra unui copac, sau mai bine cu umbra ta.”

                                                                                                                  (N.Stănescu)

E toamnă… În parc regretele plîng iar. Anotimpul amintirilor gândurilor 

romantice printre frunze arămii pe alee liniștite, în parcuri e vremea îndragostiților și a poieziei.

-Dar la ce oră vine toamna?

Vine cînd sufletul e copleșit de tristețe, cînd lacrimile cad pe ramuri formându-se în rouă sfîntă. A venit toamna, și inima îmi bate din ce în ce mai încet sub povara unei iubiri care o chinuie.

   Punct. Așa se termină o propoziție, o frază, un text, așa se termină o iubire, așa se termină o vară plină de bucurie și aventuri. Și vine toamna, și se așterne în parcul sufletului meu. Frunzele cad pe băncile unde ne-am odihnit, gînduri și sentimente în forfota și agitația care îmi însuflețea trăirile. S-a lăsat dintr-o dată liniștea apăsătoare și grea. O tăcere care doare mai mult de cît o mie de cuvinte spuse în grabă. M-ai apăsătoare decît șoaptele de adio.

     A venit toamna… și a omorît frnzele,a alungat speranța,a pustiit băncile pe care acum doar gînduri răzlețe se oprec numai pentru a pleca mai departe în neantul gol al suferintei.