În suflet... plouă... iar plouă ):

    Mă plimbam azi prin ploaia rece și măruntă.Cu mâinile în buzunare și cu privirea înălțată spre cerul mohorât și trist, picioarele-mi purtau pașii într-un ritm atât de agale pe cât mi-era și sufletul de obosit…

Și totuși, îmi ziceam că, prin toată nefericirea asta, de care sunt atât de conștientă, se mai strecoară câte-un strop de bine. Stropi pe care nu mai știu să-i primesc. Și zâmbeam. Deși trist, zâmbeam!
     Mă gândeam că, din cauza mâhnirii pe care o port mereu cu mine, cea atât de prezentă, de profundă, uit să trăiesc și nu mai știu să mă bucur. Și mă bucuram de ploaie, deși nu iubesc ploaia, mă bucuram că cerul e la fel de trist ca și mine. Și-așa, printre picurii reci de ploaie, printre lacrimile calde ce-mi mângâiau obrajii, mi-am căutat în suflet ceva de care să mă pot agăța. Și-am ințeles că, dacă inca continui să merg pe drumul ăsta, deși am căzut de atâtea ori, deși am vrut de-atatea ori să abandonez totul, deși am urât și am suferit..toate acestea trebuie să aibă un rost.

Rostul… trebuie să existe. Deși nu reusesc sa-l deslușesc .
Și aș mai vrea să ploaie întruna
Dar nu în sufletul meu :(